Umbre năluci din piept de munte se ridică
și alergând ca în gând acoperă lumina,
nu este timp de plâns sau râs că într-o clipă
întunericul din sine își împrăștie tina.

Uitarea iată, strigă, căci rege își vrea a fi:
”Nu este timp de râs ori timp de plâns!...
Dați în trecut pe cei care nu se mai pot zidi!
Ei sunt cenușa ce din lumini s-a restrâns!”

Stele și aștri se topesc în ochii mei și pier.
Izvor de apă vie în piept îmi clocotește.
Ca umbra norului peste pământ și-n cer
Mă risipesc mereu între ce sunt și ce este.