Mă plimb prin deșert,
cu sufletul prins în lanțuri
trăgând după mine muncă și familia.
Din când în când, din ceruri cade câte o picătură
și în ea întrezăresc zâmbetul unui copil,
îmbrățișarea unui prieten sau mirosul unui fir de iarbă.
La sfârșitul zilei iau picăturile și le privesc la microscop, ca pe un chihlimbar,
căutând detalii neștiute și sens,
în fără-de-sens înșiruire a momentelor vieții.
Mă uit în sus și știu că picăturile vin din Eden.
Sunt zile și săptămâni în care nu cade nici o picătură.
Cerul dogoare, povara e grea și drumul pare nesfârșit.
Și totuși, mă uit în sus,
în așteptarea ploii edenice.
Atunci îmi imaginez că o să dansez ca un nebun
dansul vechilor indieni,
printre picăturile abundente pe care le-am așteptat o viață.