De două mii de ani
cărăm în sufletele noastre
pietre,
pentru a înălța templele
din visele dacilor;
nu pentru a-i întrece
pe babilonieni,
ci pentru a oferi
un adăpost gândului nostru
și pentru ca rostirea străbunilor
să n-o împrăștie vântul.
Pentru că nu aveam
armele la îndemână,
trebuia să aruncăm
uneori
cu ele în cei ce voiau
să ne răpună.
Pentru ca să învingem
risipirile
ne zideam în piatră
iubirile.
De două mii de ani
apele curg
surpându-ne pietrele
implantate ca vetre,
dar abia de curând
ele se-adună,
se-ncheagă,
se-nalță,
după culoarea gândului nostru
și după visul de suferință al
străbunilor.