acum sunt acasă în vechea mea cameră de la mansardă
privesc pe geam la liliacul zgribulit sub ploaia de toamnă
mai demult iubeam serile cu lună plină și cer înstelat
acum am ales diminețile ploioase cu cer cenușiu

când plouă mă simt eliberat de toate tristețile
odată cu picurii de ploaie intră în tină și lacrimile mele
cerul plânge în dimineți plumburii
plâng și ochii mei în fața florii ofilite

ce sunt
ce sunt acum în această dimineță cenușie când
cafeaua e neagră amară când clipele scurse
clipa prezentă și cele viitoare sunt aproape identice
inundate ploioase gri mohorâte aproximative

stau ghemuit pe fotoliul negru și plâng
plâng ca un ca un copil și mi-e rușine că plâng
mi-e rușine de mine de liliacul zgribulit
și totuși verde și fericit
de tabloul lui Florin Grosu ce mă privește dintr-un colț
reprezentând un ghiveci cu flori fericite

nimeni și nimic nu mă poate alina
nici chiar soarele ce se străduie să rupă negura de la răsărit
nu se face nicio minune
zilele se scurg la fel monoton
ștrangulate de mâinile îngerilor căzuți
în dizgrația divină

nimeni nu mă freacă la cap
doar ei mă lovesc cu aripile lor ce ard
mă iau de piept cu ei mă lupt și câștig o bătălie
sunt epuizat ochii mi-au ieșit din orbite trupul mă doare
ah cel puțin de-aș fi nebun
aș fi fost fericit în nebunia mea