obișnuiai să locuiești în mine
să umpli și unghiul
în care nicio pânză de păianjen
n-ar fi încăput,
în dimineața aceea surdă
de toamnă târzie
am știut că ești poemul care nu poate fi scris;
de atunci am scos
vers după vers,
m-am învelit în rugăciune;
acum aștept o altă dimineață
să ne adune zbaterile
într-un pământ nou.