Cândva la Stremț, pe dealuri, era soare,
Era ocean de pruni și mări de vii
Și-o tinerețe care fost-a oare
Că numai din oftaturi o mai știi?

Și totuși undeva-ntr-o iarbă deasă,
Sub ochiul rău al lunii, lâng-un prun,
Acolo îmi făcusem pat și casă
Ferit de vrajba lumii să te-adun.

Că tu erai femeie măritată
Iar eu fusesem mire de-abia ieri,
Dar am uitat de-acestea nu o dată
În nopțile cu țipăt de tăceri...

Aflat-am trist că te-ai ascuns sub glie,
Căzută-n vară ca un spic târziu,
Dar te păstrează inima mea vie
Arzând sub pruni cum azi doar eu mai știu.