simt că mor așa încet cumva
bolnavă de o boală pe care nimeni nu o știe
mi-e dor să te aștept să te caut când tu mă aștepți și mă vrei
mi-e dor să-mi cuibăresc mâna în mâna ta
și să urcăm crestele munților până pe culmile neputințelor noastre

simt așa că mor cumva
și nu mai cresc
nu mai descresc
uneori aș putea spune că te urăsc
apoi plâng și mă urăsc pe mine însămi
și toate nefericirile întinse bine înăuntrul meu
cum dimineața întind uneori untul pe pâine

simt așa că mor
cum un copil ar muri fără mamă
cum un pui de rândunică se izbește de asfalt
cum toamna își clatină tristețea
în vene o otravă mă bântuie
mă chinuie mă lovește de nenorociri
pe care nu le-am vrut
dar le am