Fiecărui poem i-am suflecat mâneca până la sânge,
am pomenit înmărmurită că de aici încolo toate așternuturile sunt goale
și corpurile țâșnesc pe viu
să păteze discret
ca într-o hipnoză a culorilor din care iese lumina pe picioarele ei
să tulbure îndeajuns până și nevăzătorii.
Dacă sapi în cadavre, vei ajunge să crezi că
plânsul e doar o stare de des-compunere
și că viermii chiar se iubesc în tot deliciul putrefacției.
Câte șiruri de ploi cad până să spele amărăciunea, până să facă din frig
o stare de bine, în care poți să-ți așezi căpătâiul și genunchii
să te închini cu duhul împământenit de plăcere.

Rugăciunea ta apleacă peste cer, îl topește până îți picura Dumnezeu
pe piele. Cu cât ești mai sus cu atât teama
îți va escalada necontenit creierii, că te tragi dintr-o senzație virtuală
că singurul tău gând e că
ești prea sus să nu-ți dai drumul (și sinucigașii își fac calcule despre cum e mai
irațional să mori) și tot așa
îți aduci aminte de formule matematice în care moartea e singura necunoscută care în cele din urmă te rezolvă.

Între noi a mai rămas un pat prea obosit pentru dragoste
nu-l va ocupa nimeni în toată singurătatea lui.
Pe fiecare îl vom iubi ca într-o răsuflare perfectă a plămânului,
va ajunge aerul nostru de fiecare clipă și-l vom simți pe buze dimineața.
Dacă adunăm mișcările ca într-un scenariu low budget, vom vedea că avem
legături între toate rupturile
cum se succed vertebrele și unghiile noastre și carnea de sub ele
într-un sex desăvârșit.

Am putea adormi cu visul treaz,
am putea încerca numaidecât cu tălpile goale un pământ care crește sub noi
(apăsarea ar fi la fel de reală)
și deasupra, într-o zi se va sătura de carnea noastră.

Într-o zi vom fi memorați în limbul unei frunze căzătoare
ca într-un refuz al universului de-a nu muri.