Printre copacii toamnei aliniați spre a da onorul
Bat clopotele în țăndări de suflet stins,
Chemând sicriul ce-ți poartă lin odorul
Către proaspătul, -neiertător- mormânt deschis.

De ce Doamne tot acest atipic stil
Lăsat la îndemâna morții premature,
Când dintre părinți pleacă singurul copil,
Indiferent de câtă disperare au pus în rugăciune?

Să fii părinte de copii e așa de mult, așa de greu;
De aceea te întreb: de ce confiști în sens invers
Tocmai Tu... cel care ne ești Dumnezeu,
Tocmai Tu... cel care credeam că ne-a-nțeles?

Ce tragedie în nedreptatea sorții
Trebuie să-mbrățișeze o mamă prin destin
Când unicul ei fiu răpit de brațul morții
Va fi de-acum o cruce și-un pururea Amin;

Va fi urletul lung la un izvor de lacrimi,
Și va mai fi un suflet ucis în trupul viu...
Tu, Georgeta Muscă Oană, precum Iisus prin Patimi
Va trebui să treci, la ceas așa târziu.