Unde-aș putea să vărs ce-am adunat în mine-o viață,
În ce abis de mare să-ngrop durerea asta de acum,
Se scurge-ncet în mine și firul destinului de ață
Mă trage spre căzute suflete rănite pe-al meu drum.

Pe care vârf de munte să le prind cu lanțuri de uitare,
Cu care valuri să mă spăl, nu mi-ar ajunge țărmurile,
Ca în nisipurile lor să le ascund și să le cer iertare,
Că-n mine loc nu mai există, îmi sângerează versurile.

Vreau să mă-nalț până la steaua mea, în liniști absolute,
Suspină cu lumina sa plăpândă și-i simt urlând poemul,
E a mea dragă, s-o ascult prin pulberea dorinței mute,
Și în genunchi să-mi adâncesc căința, să sting blestemul.