Când ferestrele încep să plângă rouă
când orele zilei s-au împuținat și vine întuneric
îmi place să îmbrățișez ploaia pe furiș,
să o sărut
și stropii ei, lacrimi de îngeri, să-mi spele fața.

Cu ploaia care cade
prelingându-se alb printre pietre
amintirile ascunse în adâncuri
vor țâșni jumătate vis
jumătate aievea.
E ca și cum ploaia mai răscolește gânduri
și ne străpunge tâmplele, cu stropi de argint.

S-au așezat lângă mine
fantomele
și patul scârțâie groaznic,
o mână persistă în mângâieri deșarte
în ochi cresc lacrimi infirme
în marmură sunt sculptați copacii
copac în copac.

Ploaia crește oceane în noi
pe apele lui plutesc mesaje
de pe vasul cu care ne întoarcem din timp,
și care la rândul său,
nu știa unde se îneacă.


Hei, știu o ușă cu vedere la soare!