de ce trebuie să fie mereu o întoarcere în tine
ca într-un sat nepomenit în care doar câțiva bătrâni
mai stau pe la porți sprijiniți să nu-i doboare
tăcerea pasăre de pradă și-a înfipt cerul ca pe
niște aripi dintre care uneori mai orbecăiește
soarele printre cei ajunși regrete

îmi vine să fiu stingheră doar sufletul să mi-l trimit
să întrebe de ce și-au pus tristețea în geamuri
pe masă în pătule și în curtea cât e ea de desculță
de ce cât vezi cu ochii nu dai decât de ea

unde țigănci jucau paparudele fântâna învechită șade
cu coatele pe ghizduri vrăbii ciugulesc din
inima ei de lemn auzi cum scârțâie povești de demult

cineva curtează tristețea de la începuturi
cum nu se lasă ușor sedusă încă mai copilărește omul acest
plai ospitalier în care oricine-ai fi ești primit cu pâine și sare

pe aici înfloreau cireșii băieții chemau mândrele
la horă mâinile își căutau locul în alte mâini
viața se ducea în pereche precum o femeie mulțumită cu bărbatul ei

cândva mă suprapuneam cu fiecare lucru cu existența fără contur
praf rugină frunze încâlcite de vânt

de ce mă simt ca un sat șters de pe suprafața pământului