ascult ecoul lăsat de căderea lacrimilor
(chiar așa doamne de ce oare cad lacrimile)
pe un gol de timp într-o clipă neîncepută
când nici dumnezeu nu mai este acasă în cerul său
mă simt un pictor coborât printre cuvinte
le amestec miraculos pe o paletă cât inima ta
apoi pictez cerul de dincolo de orice albastru
cât să-ți fie iarăși domestic printre atâtea stele
..............................
e ca și când ochii mei înfloresc
pe un timpan cu numele tău
iar raiul nu e doar o poveste cu fluturi albi
spusă într-o zi de vară
la umbra unui cuib de pasăre măiastră
din pădurea îmbrățișării noastre
...............................
agățați între ce va fi și ce a fost
în gâtul acestei clepsidre suntem doar un umil prezent
încă nehotărâți încotro e curgerea
poate doar clipa intensă a trăirilor noastre va rămâne vinovată
de această minune
de această tăcere a timpului