îngenunchez sub icoana răstignită
pe albul scorojit de vreme
cu teama zilei de mâine
mă întreb ce va fi
în anotimpul în care
sunt prizonier în
propriile mele gânduri

nu mai am nimic de făcut
îmi rod neputințele din
urma genunchilor
și aștept

nu sunt pregătit pentru asta

cobor în mine ca într-un oraș
pregătit de război cu
vitrinele agresate
de păianjeni
pendulez între două liniști
și respir

din trupul meu se hrănește o durere
știu asta
însă
am senzația că-n prea târziul din mine
se derulează o altă poveste
îmi lipesc obrajii de palme
și-mi imaginez o haltă în care
niciun tren n-a oprit niciodată

zădarnic mă uit înspre cer
ruga mea e fără adresă