vremea
când aveam o mie de picioare
și mâncam lăcuste ca orice om
care își făcea veacul pe o
treaptă luuuuuuuuuuuuuuuungă
a unei universități aflate în paragină
nu a trecut încă ba mai mult
doar antenele mi se mai văd azi
de după o piatră
unde m-am oprit crezând că văd acolo
niște firimituri și de unde
probabil
nu o să mai pot pleca niciodată