mi-e frică de ceea ce aș putea deveni
de micuța garsonieră pe care o să o port în lesă toată viața
de neputința care mă va aștepta ca un preș la intrare.
într-o zi voi urca pe niște tocuri de circar și îmi voi rupe picioarele
”ăsta da pas strâmb” vor spune ei și eu voi râde ca un om
care nu mai are nimic de pierdut

sunt cuvinte pe care le îngrop în grădină
să le găsesc într-o iarnă grea și să mă hrănesc din ele ca un câine
sunt lucruri pe care le neg cu încăpățânarea unui melc
fac aceiași pași în fiecare zi în care mă trezesc să-mi beau cafeaua amară
să fumez țigările pe care nu le am
să spun ”îmi e bine”
îmi e atât de bine încât lovesc oțelul îndoit
încă o dată peste degetele mele
și nu plâng.