uneori mă apucă furia
pe tăcerea mea,
încât dau cu toate cerurile minții de pământ,
spărgându-le unul câte unul —
fie că sunt ordinare,
fie veritabile —

până când umplu casa
cu cioburi albastre
de toate mărimile.

iar când nu mai rămâne
niciunul întreg,
tăcerea mea deschide fereastra
din care privește, de obicei,
un copac
de vârsta ei aproape,

și începe să le lipească la loc,
așezând în fiecare
câte-un ciripit
și câte-o lacrimă —

așa,
până-mi adoarme dumnezeu
în brațe.



16/05/2014
Mersin-Turcia