Nu-mi doresc o inimă de catifea, –
se roade încet, după atâtea atingeri –,
nici de fier, să ruginească,
udată de lacrimile tale mincinoase,
poate o inimă în care să încapă alte inimi:
cele care i-au dat viață din cenuși răscolitoare;
cele ce sunt și vibrează pe lungimi de undă greu de atins;
cele ce vor fi și-i vor duce înainte verbul „a iubi”.

Nu-mi doresc aerul invadat cu fluturi de noapte,
alungați de lumină în unghiul mort,
poate corăbii apte să înfrunte furtuna,
în drum spre portul final.

Dorințe... câte iluzii născute-n cenușă!
După ce propria ta viață
a fost colorată în mii de neputințe,
vine vremea să te desparți de tine,
să te împarți ca o pâine, spre sațul zeilor,
ca o pânză de apă, din zeci de izvoare,
pentru stingerea setei.

Când se vor întoarce corăbiile de sânge
în portul final,
vei avea și-o inimă,
și-atâtea unghiuri deschise,
din care să-ți privești viața în față –
ramă în care intră nesfârșite tablouri.