să vorbim ca oamenii mari:
uite, sărim din miercuri direct în vineri,
sărim din pereți, din venele cave,
sărim din noi,
din umbre,
sărim cu voltă,
(gestul nostru este premeditat!),
sub asfalt ne așteaptă o întreagă pădure,
ne vom retrage în toate scorburile ei, în sfârșit,
cu toți nervii rupți și înnodați
la nesfârșit,
d-i-l-a-t-a-È›-i
cât o rigolă în care se scurge tot zațul
din ceea ce n-am reușit
să ispășim

îți spui că undeva e un capăt,
undeva trebuie să existe o linie maginot
peste care nu poți trece,
sunt destui mitraliori care te așteaptă să te înclini,
bă, predă-te!,
dincolo de păcat e părul tău care nu putrezește,
sunt oasele tale frecate cu spirt de femeia care a știut să te-alinte,
să te păstreze,
să te facă părtaș la visele ei,
sunt nopțile tale
în care ai fost doar un fumător înrăit,
pus într-un tablou despre cețuri,
fumatul ucide, viața ucide,
sângele tău ucide,
carnea ta de femeie care vrea să trăiască la nesfârșit

ești cel care trece și împarte apele,
aici e apă vie, aici e apă moartă,
aici e apa care poate plânge direct din rotule,
aici îți îngropi melancoliile, cotoiule,
atât de atent...

fluturăm în așteptare,
suntem cămăși ale zilei puse la uscat,
dintr-un nor va curge glucoza care, o-ho, ne va echilibra hemodinamic,
pe marginea acestei streșini
să vorbim ca oamenii mari,
să vorbim despre moarte ca și când ne-am săruta de noapte-bună,
avem nervii atât de electrificați,
de întinși,
ești cel care ar putea să-și închidă pleoapele
și lumea toată s-ar scufunda
în întuneric