Degeaba-ncerci să mă-nvelești în taină,
nisipul să mi-l cerni prin site fine,
n-am să îmbrac nicicând a urii haină,
nici umbrei tale calea n-oi aține.

De sunt pustiu, trec pașnic prin furtună;
de am tristeți, sunt leacuri pentru ele.
De câte ori și norii nu se-adună,
și-apoi fac loc privirii către stele?

Poți să zâmbești, ești liberă ca visul –
în flori de fum nu cerul se ascunde.
Un fir de-argint îmi luminează scrisul
spre-acolo unde moartea nu pătrunde.

În dimineți, ca bobul cel de rouă,
am să răsar într-o ființă nouă.