Și coapsa ta, și mijlocul subțire,
Pe care mie-mi pare
că le-ntreci dintr-o privire –
un soi de armă, sigură de sine
Și care știe tot, și înțelege sigur toate astea,
Ei bine șmecheria asta din oglindă
În care ea se uită și-ți adoră stresul – reaua,
Mi-ar plăcea câteodată să te croiesc cu nuiaua.
Dar cu blândețe, nostim-zâmbăreață,
Știind că orele sunt sigure de sine,
Și vor veni adesea întrebări
peste aceste zâmbete încinse.
Vreun gol din noi, în care să ne spună conștiința
Că vrem ceva cu toată ființa, și nu prea știm ce e,
E nepăsare și-o derută față de-alte zile?
O melancolică schimbare, care atunci când
vezi verdeață, pomi și soare
S-a ivit în tine?
Îți aperi nostalgia și deruta dând zor
la fiecare colț după amor?
Și revăzând același gen de semne
și pretinse înțelesuri.

Dar văd că orele obișnuiesc să treacă altfel.
Chiar ploaia cade oblic și-o-nțeleg.
Ca și cum ai vorbi cu cineva, mereu
prezent, până și-n adieri – aceste
lente, calme mlădieri.
Iar liniștea are secretul ei, constant,
Mereu prezent, ivindu-se cu-aceeași ființă.
Cu armele, privirea din oglindă.
E dur jocul adesea, fiindcă nu te poți pune cu norocul,
Cu pletele, și înclinările din cap, cu umerii, cu totul

Nu e ceea ce e, nu e ce te frământă,
Nu faptul că îți întinzi mâna spre o frunză
Văzându-te ca spectator – al unui dor,
Al umbletului după plete, după vânt,
Al unui cântec rotindu-se pe Pământ.
Sau întristarea vagă și neînțeleasă din orele târzii,
Ba chiar și din lumina ferestrelor de-acasă,
Din nemișcarea lucrurilor de pe masă.
E că mereu le asociez c-o moliciune,
Cu detașarea unor degete umblând prin plete.
C-o haină pe un umăr, și setea dintr-o
seară răcoroasă
Cu umbrele de arbori când te-ntorci acasă
Cu zgomotul de străzi, de cheie și de ușă
Cu lungă după-amiază de oblică lumină,
Ceva ce între ore ar trebui să vină.
Și care se strecoară vag, ușor neînțeles
dacă aș stărui cu gândul,
E zâmbetul, e râsul, și pot spune, începutul
Unui constant – unei chemări – unui prezent
refugiu, dinspre mine,
Un calm, o amplă-ncredere jucându-se
printre aceste zile,
Pe care-l știu, și-l simt, gândind
sunt vesel, sunt întrebător,
uneori râd în ora care trece,
mă readuc și mă calmez cu amintiri
Și-n ochii tăi o nouă generație începe.