a știut dumnezeu niarne*
când ne-a învelit sufletul într-un fel de speranță
cunoștea bine că acest praf
este atât de bine lipit de gustul pământului
încât a trecut peste detalii
trupul ni l-a locuit cu celule
menite a se război între ele
dorind fiecare să câștige supremația cuvântului
din litere neidentificate de buzele noastre
a scris alfabetul vieții
îi bâjbâim tălmăcirea
cercetând logosul ce-a zămislit lumina și umbre chipului său
scântei ce luminează pereții universului
cu lacrima rămasă neștersă în geana zilei dintâi
ar mai fi durerea
nebăgată în seamă de credința strânsă în pumni
ca și cum lumea s-ar plimba nestingherită pe cărările necunoscutului
smulgând flori de măr
la gândul că-n mână-i va rodi fructul și-i va germina hibrizi
adaptați noii realități
viața o respirăm prin plămânii viselor niarne
în liniile palmelor se-ntind rețelele iubirii
sângele doar irigă cu dorința zborului
dumnezeu însă inundă speranța
care nu va avea moarte

niarne=apelativ adresat sufletului

6 iulie 2014