Trăiesc în adormirea clipei
Cea cu miresme de cu seară
În colț, în răvășirea aripei
Stă viața mea pierdută-n doară.
Fumegă sufletul sub baionetă
Iar mintea este în tranșee
N-a mai rămas decât o marionetă
Ce mă absoarbe pal-violatee.
Am riduri peste orizont
Iar inima e-ntunecată
Am regăsit și unicul imbold
De-a retrăi ce am trăit odată.
M-aplec în amalgamul vieții
Ea viața se apleacă-n mine
Nu mai e chip să îmi ridic pomeții
Ce sunt ridați de el destinul care vine.
Mă las purtat de ultima speranță
Iar retrăirea clipei stă să vină
Am sufletul legat de-un fir de ață
Iar ridul cel adânc străbate-n tihnă.