Sunt pe un țărm sălbatic și tăcut,
Și marea rătăcirea-mi prigonește,
Porunca-n valuri mânioasă crește,
Certându-mi eul meu necunoscut.

Întinde briza ei și mă atinge,
Să simtă cărui spațiu-i sunt supus,
De ce pe al său tărâm eu am apus,
De ce nisipul ei nu mă respinge ?

Mă prinde-n întrebări sărate,
Pe trupul meu fără răspunsuri,
Și-mi cere, în mareea ei de visuri,
Să mă cufund cu mâinile plecate.

Privesc la corpul apelor albastre,
Ce-și unduiește peste mine valul,
Cerând nisipului să roage malul,
Să îmi absoarbă rănile sihastre.

Pe buze eu îi simt al ei cuprins,
Și-i gust nevoia de a fi iubită,
Dorind pe trupul ei de răstignită,
Sa-i fiu si cruce, și abis.