azi mă constrâng în imperfecțiunile verbului din mine
îmi așez coerent războaiele în fața unui semafor pe roșu etern
și îmi smulg iubirile cu penseta din ochii mei cu ecran plat
fără să îmi pese de ura ce o fumez zilnic
dintr-o țigară de prost gust în timp ce tâmplele mă lovesc cu furie

mă scufund în sticle de bere răsuflate până la extaz
câteva fire de iarbă vor încolți din beția mea
le voi lăsa acolo să putrezească de plictiseală
apoi le voi suge veninul cu ventuzele ieșite în creierul meu
din conturul sentimentelor cancerigene ce s-au depus după operațiile pe cord închis

ziua de ieri nu o mai știu nici pe cea de mâine
nu mai știu nici o nenorocită de zi care să mă excite
aceleași stele strălucesc pe cerul meu de o nebunie de ani
își mai schimbă locul din când în când ca păduchii
probabil din cauză ca le omoară și pe ele rutina

doar nopțile albe în fața caietelor mai reușesc să mă îmbujoreze restant
asemenea unui drum prăfuit de acasă pe care copiii curg mazaci
fără să știe unde de fapt nici nu le pasă își trăiesc senzațiile maxim
numai vecina de deasupra ce își mută amintirile de pe un raft pe altul
să se simtă bine mă mai scoate atunci din poziția de fericit

apoi îmi așez meticulos gândurile pe pat ca și cum mi-aș așeza inima în piept
după ce o spăl cu săpun și alți detergenți de iubirile vechi
încerc să da o semnificație logică acestor tâmpenii
dar totul se învârte în capul meu ca o morișcă nici eu nu mai am sens
îmi pun întrebări care mai de care mai aiurite
îmi constrâng indivizibil sentimentele în bocanci de lemn
le înmoi ca pe un tampon în băltoaca de oameni de pe terra
lăsâdu-le apoi să se scurgă în inflații de dureri
așa cum se scurge lumea prin ochii unui orb


* * *

nu mai știu ce e cu mine e demențial de rece în inima mea
de fapt am sentimentul ca nici nu mai exist
că frica de moarte nu a fost nicicând mai intensificată ca acum
sau că Robin Williams nu a murit doar a pus pauză la vise

când mă trezesc dimineață și îmi aprind țigara pe balcon
văd oameni ce își transportă temerile în sacoșe aceeași oameni în fiecare zi
același balcon ce mă sugrumă pană la ultima picătură de amintire
aceeași stradă fugărind aceleași mașini către nimic fără vreun rost
pentru ca seara să le încolțească între blocurile ce le ascund secetele
același eu zi de zi tot mai bolnav de mine
construiesc aceleași idealuri din rădăcinile durerilor înnoitoare
îmi zvârl sângele peste munții plictisiți de privirea mea
asemenea unei luni ce își aruncă magia inabordabilă în fiecare noapte
mă vărs apoi în fața calculatorului ca o zeamă de om ce sunt
și îmi zdrobesc acolo toate visele doar ca să le construiesc din nou a doua zi
asemenea unu puzzle pe podeaua din sufrageria mamei
cu un zâmbet de inocent desenat sub musteață
în care năpârlesc toate iluziile


* * *


sunt doar un om normal scuipat pe pământ de un dumnezeu
ce pe zi ce trece devine tot mai insuportabil
am moartea în sânge la fel ca si durerea iubirea și celelalte prostii omenești
războiul e doar un capriciu
va pleca singur după ce va frânge inimile mamelor și iubitelor
vei zice că nici nu a fost aici totul e așa de verde și frumos

îmi încolțesc bucuriile și tristețile la fel ca voi din deșert
transformându-le apoi în adevărate capodopere ale existenței
îmi iubesc a opta coastă mai mult ca pe o copilărie
sunt dependent de ea cu toate că nu mai face parte din mine
am băut-o demult poate în altă viață ca pe un pahar cu apă
fără măcar să îi simt gustul

alături de iubirea și bunătatea din mine
mai ascund acolo ura și sângele ce le-am moștenit de la părinți
asemeni tuturor iau lumina nefiltrată din tot ce văd și o duc la inimă
pe zi ce trece se va infecta tot mai mult cu mizerii necunoscute
până când va crăpa și va erupe asemeni unui geyser
va face o gaură în cer prin care un alt dumnezeu își va vomita răbdarea
spălându-ne de toate alcoolurile ce ne-au dizolvat viețile

mănânc de trei ori pe zi dimineața îmi iau visele pe pâine
le instalez perfuzii vor urla ca o mama la naștere
la amiaza îmi desenez alte iluzii pe creier sub formă de tumori
voi da în cancer și voi muri până la urmă dar nu contează
seara deschid sertarul cu medicamente al mamei îmi injectez cu forța niște fericire
apoi mă pun la somn aproape împlinit
trupul meu e atunci ușor ca fumul
într-un final scriu poezii despre asta


* * *

poate îmi iau viața prea în serios prietene
și uit să o mai trăiesc cu toate fericirile și migrenele ei
dar nu îi nimic într-un final îmi voi da seama că e ultima
atunci va fi prea târziu nu voi mai putea face nimic
îi voi scrie și eu un poem mioriței ca toți marii poeți
apoi mă voi pune pe o parte cu mâna sub cap să stau mai confortabil
a doua zi mă vor spăla vecinii și mă vor așeza în poziția de umbră
îmi vor pune flori peste coate și o sticlă de vin lângă cap
acestea să îmi țină de urât mai târziu
vor face o cruce mare și vor zice ceva doar că așa se spune
nu că le-ar păsa prea mult
apoi vor arunca pământ peste mine
și vor merge mai departe prin viețile lor
citindu-mi poeziile în format cloud
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat