au înflorit în mine duzii atât de înalt încât
cucii din ei ating cu ciocul ochii lunii

la marginea satului țăranii își cară în spate câmpia
și o urcă în mori uriașe ca niște cetăți
vopsite în roșu la margine de zare
în fiecare pâine este zidită umbra unui bun
și lacrima mamei frământată cu sare și cu sânge

- când se naște în câmpie un sat pământul se albește de trudă

nu-i așa că țăranii noștri seamănă în câmpie cu niște pruni
cu crengile obosite de rod
picură din ei alcooluri tari par niște stânci
cum scurmă ei orizontul pâinii la însămânțarea brazdei
după răsăritul lunii sau cum mitraliază pământul scurmat
cu boabe de grâu ca o ploaie de plumb
din pieptul lor vor răsării lanuri
înconjurate de ziduri groase de maci

în copilărie îmi plăceau fântânarii
și poveștile lor ascunse adânc în umeri
de fiecare data când spuneau povești
duceau mana în spatele cămășii la umăr
cum se înșurubau în pământ după vâna apei
și când o găseau făceau o cruce
după care zideau o fântână
tot cam pe atunci de multe ori simțeam nevoia
să ies la marginea satului și să trag în piept
aerul fierbinte al bărăganului
apoi mă întorceam acasă plângând
mă frigea pe suflet oful și jarul câmpiei

au înflorit în mine duzii atât de înalt încât
cucii din ei ajung în cer doar cu o singură batere de aripi