depărtările agonizau
strivite de niște vămi nevăzute
timpul se preschimba tot mai des
în niciodată

dintr-un capăt în celălalt
al așteptării
se zăbrălniceau mărginiri
din care evada doar strigătul

și atunci am simțit că dimineața
mi s-a rătăcit în sânge
durerea cuvântului
ucidea durerea gândului
numele meu se subția îndelung
fără să înțeleg de ce

pașii au ajuns demult deasupra mea
albastrurile copilăriei se mistuiau
ca niște zăpezi fără iarnă

am rămas ultimul mărturisitor
dindărătul universului

veghea osândă se oprește câteodată
doar ca să-mi iert profețiile trupului
doar ca să descleștez tirania
prin care s-a călătorit moartea