... te-am strigat, în gând și-am auzit ecoul, ca un flux de maree
ce mi-a inundat fruntea, înecat de-atâta așteptare zile la rând,
inutile, când numai noaptea, întunericul, el singur, îmi dă-n vise curcubee,
să te amestec infinit culori, să te țes până ploaia cerne, se plângând
că nu mai are arc să-și facă punte către soare,
să piară într-un reflux și să rămân o arătare...
uscat, până ce mă vei inunda din nou, cu strigătul asfixiat în propriul gând...
06.04.2013