Mi-a rupt octombrie cu degete de vânt pădurea
și-a-ntins melancolia până-n poarta mea,
parfumul strugurilor copți îmi arunca în față,
apoi, cu ploaia-n degete, mă hărțuia.
Scântei de crizanteme mi-a aprins în brațe
să mă-mbuneze așa, de m-ar fi supărat
și cu căință, frunzele-mi răsfață
sperând că de septembrie-am uitat.
Mi-a brumărit dovlecii pântecoși cu grijă,
să îmi miroas-a dulce și-a îmbelșugat
și am rămas să mă întreb de, oare,
m-a bucurat octombrie, sau m-a-ntristat?