Motto: Râsu-plânsu

Un tânăr linx a moștenit, de iure,
Un teritoriu vast, cu o pădure,
Să-l aibă ca teren de vânătoare,
Că mai trăiau acolo căprioare
Și cerbi și iepuri și-alte animale
Cu carne bună și cu blană moale...
Și cum mergea-ntr-o zi, sătul, hoinarul,
Marcându-și demn, din loc în loc, hotarul,
Se întâlni c-un castor plin de sârg,
Ce îi propuse, diplomat, un târg:
-Tu n-ai ce face cu atâtea lemne
Și chiar te-ncurcă la vânat, pesemne,
Mai bine dă-ni-le pe toate nouă
Și te vom proteja atunci când plouă
Sau când vor vrea dușmanii să te-atace...
Chiar te primim în gazdă, dacă-ți place!
Am vrea să facem colo un baraj,
Ar fi și pentru tine-un avantaj,
Că poți să dai la pește, bunăoară...
Oricum, pădurea asta stă să moară,
Că e bătrână. Dacă azi dispare
Ea se reface prin regenerare...
Te vei mișca mai bine printre cioate
Și vei avea și vizibilitate...
Ei, batem laba? Spune-mi, ni le dai?
-Ce spui îmi sună bine... Bine, hai!

De cum văzu hârtia parafată,
Abilul castor își chemă o ceată
De mari drujbari hârșiți în defrișare
Și-n scurtă vreme se făcu cărare
Și drum apoi și în final... pustiu...
Iar linxul, deșteptat într-un târziu,
Realiză că nu mai e vânat,
Că iepurii și cerbii au plecat,
Iar el, naivul ce-a gândit prostește,
Visează cum pădurea iar va crește
În anii următori (vreo patruzeci,
Când lincșii prind cu greu cam douăzeci...).

Morala
Când ai moșii la munte sau aiurea,
Mai taie din copaci, dar nu pădurea!