ieșit dintr-un nod de timp omul-gând curge
curge...
coridoare lungi de întuneric îi șerpuiesc visele
la capătul nopții se varsă în coridoare albe de lapte
ca niște sâni imenși zilele se deschid peste el să le soarbă lumina
prin piele ies umbre ale cuvintelor așezate în genunchi
rugându-se pentru cea mai lungă tăcere
și ține buzele strânse încearcă să păstreze cât mai mult pe limbă gustul dulce-amar al tenebrei
dar laptele are propria lui cale
pătrunde mereu în miezul gândului tâșnește ca o arteziană desfăcându-i îmbrățișarea
atunci buzele se dezlipesc pe limbă rămâne doar inima se zbate sub curgerea rece a luminii
din fiecare strigăt răsare alt om - hulpav înghițitor al zilelor ei de lapte -
și se trezește într-o mare de oameni înfometați
pe mal tăcerea rămasă departe
tot mai departe...