Noi suntem de vină
pentru plânsul nescris al ierbii
ne-am rotit trupurile vii, mirosind albastru
preÈ› de un vis.
Am scris istorie vieții,
simfonii neterminate
pentru spălat trotuarele de toamnă,
dimineților lumii le-am deschis
ferestre târzii.
Ne-am învățat pe de rost fericirea
cu porii lacrimilor adânc deschiși...

Ne vom atinge cândva
corăbiile cu sufletul,
fiecare ecou va frânge
vuietul ploii din noi.
Vom vâsli prin versul promis
cu tălpi șiroind de petale...

S-au inundat odăile și treptele cuvintelor
țipătul cireșilor îngenunchează blând în noi.
Ne-am dezbrăcat de tot de dorințe
și lingem sarea rănilor
cu brațele sufletului întinse.
Dumnezeu ne-a zâmbit cu inima pe dinăuntrul durerii
și undeva mai sunt viori
care alunecă printre șoapte
așteptând un singur vis.