de m-aș putea desprinde din chingile neputinței de a mă exprima în cuvinte
atunci cum ți-aș mai povesti iubirea mea, cum ți-aș mai povesti-o..!!
... că te-am iubit cu mâini albastre de pescăruș catifelat înmărmurit în rugă,
cu degete din rouă și din dimineață prindeam soarele de după zăbrele
și-l făceam aripă să cânte dincolo de colivii, departe de treceri
ca pe un măr verde te-am iubit. în tine-mi înecam obrajii bolnavi
și templele eului meu rătăcit uneori și înviam, da, înviam
te iubeam cu orizontul larg ce rodește eternități, rosturi, nepieiri,
cu flacăra cămășii din adolescența pe care o credeam de mult uitată
și țipetele stranii de pasăre subjugată ce nu voia să mai scape
cu petale tremurânde tatuându-se în epiderme calde, renăscute
și mai departe, mai adânc, acolo unde, după ce sângerează, sufletele iau viață
și se sălășluiesc în grădini suspendate către porțile vii ale înaltului
și te mai iubeam cu toate amintirile mele, cu toate femeile bune din mine,
cu toate perechile lor de ochi, de buze sau de întristare– bucurie,
solitudine–împărtășire, așteptare–regăsire, precar, colos, ploaie, înălțare, Dumnezeu
te-am iubit poate ca o strigă ce nu mai dormea nopțile doar ca să stea să vegheze... să viseze
și din felinare albe torcea ofrandă șiruri-șiruri de mărgăritare-neuitare
în potire de foc crâmpeie de inimi fremătau în alchimii până atunci străine
în oglinda răsărită la încheietura gâtului tău se vedea el, androginul
mâinile tale mă atingeau, mă înveșmântau ca pe o zeiță, ca pe o sfântă, ca pe o femeie...
creșteam și în fântânile ochilor altcineva începuse să se oglindească...
nu mai eram a mea, nici măcar a trecutului meu, așa de mult te iubeam
că, dacă uitasem pe cineva, atunci nu eram decât eu aceea
știam însă că oricând, de mă voi căuta, mă voi regăsi în tine...