Un țipăt în noapte, o gheară de pradă
Se prinde de suflet, iar mintea îmi latră,
Legată de-o cușcă, săpată în piatră
De ciocuri rebele venite grămadă.

În camera goală, s-aude un vaier
Ce-mi fuge în țeastă, iar luna cea plină
Împinge prin geamuri o umbră străină,
Și-n pat se așează vorbindu-mi cu șuier:

Cartea ce-ai pierdut-o-n noapte,
E o carte,
Ce te spală de păcate
După moarte,
Și nu poate orișicine
Să o scrie,
Să rămână peste vremuri
Mărturie.

Ai primit-o-n dar odată,
Chezășie,
I-ai jurat credință oarbă
Pe vecie,
Iar cu slove măiestrite
Ai cinstit-o,
Și-i spuneai cu vioiciune:
Îndrăgito!

Anii i-ai pierdut în cupe
De plăcere,
Iar pe triste file albe,
O tăcere
S-a întins ca o nălucă,
Ce e sumbră
Și s-a încleștat pe slove
Ca o umbră.

Cartea ce-ai pierdut-o-n noapte,
E o carte,
Ce te lasă cu păcate
După moarte,
Rămâi doar cu o nălucă,
Ce e sumbră,
Fără carte, fără slove,
Rămâi umbră.

Þipătul din noapte sfâșie din nouri,
Peste tot s-adună hău de uragane,
Ghearele de vaier răsucesc timpane
Și se-nfig în țeastă cu mii de ecouri.

Minte furioasă, ce înverșunare!
Vreau să dorm! Ce noapte! Cerul e în flăcări,
O umbră-l înghite și se face țăndări,
Lovit de un țipăt ca o condamnare.

Emil-Dănuț Gabăr

București, 1 ianuarie 2009