Se umflă-n cer nări după nări,
De albul pare-o nebunie,
Cad fulgi cuprinși de-o simfonie,
Ce se revarsă până-n zări.

E-atâta alb pe brunii urși,
E alb mormântul lui Esenin,
De se-nroșește-n raclă Lenin,
Iar lângă el nostalgici ruși.

S-aude-un strigăt, un ecou,
În Piața Roșie pustie,
Cu fulgi ce cad pe o stafie,
Ce-a fost tiran și-acu-i erou.

Se strâng catiușe rând pe rând,
Cuprinse-n grabă de mânie,
Cetatea albă-i cenușie
Și lacrimi storc un ochi, plângând.

O clipă ochiu-i adormit,
Și câte-o grabnică catiușă
Preschimbă albul în cenușă,
Iar Piața Roșie în mit.

Cresc gropi înfipte în alei,
În gura roșie pustie,
Și printre focuri o mumie
Ridică pumnul înspre zei.

Cad fulgi, năprasnice furtuni,
Peste catiușe și șenile,
Iar turla Sfântului Vasile
E-ngenunchiată-n rugăciuni.

Un rug se-nalță în Moskva,
Și fulgi flămânzi vin și-l doboară,
Dar roșu’ albul înfioară:
Gulagul, va mai fi cândva?

Chiar dacă albu-i peste tot,
Nu poate nimenea să știe
Când omul negru o să vie
Să ne pocnească drept în bot!

Emil Dănuț Gabăr

Moscova, 2 februarie 2013