Cândva idealuri ne călăuzeau,
frământam ființa ca pe-un aluat,
gândurile creșteau, căi de înălțare căutau.
Eram tineri și nerăbdători,
fiecare anotimp sosea mai devreme în inimile noastre,
până când a năvălit urâta trăire
pe care ochii n-o mai puteau nega.
Prin tine, cu tine-ncercam să-nțeleg
răsturnările vieții…
Prea multe lucruri noi și strâmbe
se grăbeau să fie acceptate.
Drumul spre nicăieri generos se deschidea!
Renunțare ni se cerea
la vise, la trecut și la credință,
dar sufletele noastre cu sfințenie și-ndârjire
le păstrau.
Așa s-a născut durerosul sentiment al dualității.
Ne prefăceam
în așa zis-ul timp al „marilor prefaceri”,
purtam măștile cu noi, ca mulți alții.
Gâlceava, ateismul, oportunismul, hoția și trădarea
defineau schimbarea;
adevăratele valori erau la o parte date,
elita românească întemnițată,
la moarte condamnată …
Îngroziți, ne întrebam dacă vremurile mai pot reveni,
uitând că în aceeași apă
nu ne mai puteam scălda încă o dată
și nici noi aceiași nu mai puteam fi.
Apele fuseseră tulburate,
limpezimea greu mai putea fi recăpătată.
Și nu știam, sigur că nu știam, ce ne mai așteaptă!