the postman always rings twice, la ușa altcuiva, niciodată a mea.....
aici doar liniștea curge, dinspre miazăzi spre miazănoapte,
întotdeauna dinspre tine spre mine, dinspre interior spre exterior,
tot aștept un semn, sper să-mi spui, în sfârșit, ce însemn pentru tine,
cu ce e diferită cea de azi, de cea peste care au trecut
atâția ani, atâtea așteptări, atâta tristețe,
privesc în golul rămas lângă mine și-mi tot repet:
iubește puțin cel ce poate spune în cuvinte cât iubește,
tăcerile noastre își au alfabetul lor braille
cu care și-au tatuat în piele și iriși
toate declarațiile de dragoste rămase nemărturisite

tot așept să-ți măsori iubirea în cuvinte, înșirate oriunde în jurul meu,
pe pereții camerei goale de la mansarda din kogalniceanu,
încerc să o învelesc cu amintirile mele despre tine,
(poate așa o vei găsi caldă atunci când vei reveni)
despre lumea din cerul pe care l-am descoperit mirați amândoi,
marea zbuciumată pe care o potoleai cu zâmbetul tău trist,
rafaello, înghețata de mentă cu ciocolată, rahatul turcesc,
visele în care mergeam la iezer să pescuim pești fără solzi,

degeaba îți port toate cuvintele ascunse-n poșetă,
mi-e atât de dor, le respir și mă hrănesc cu ele până dispar,
today, my imbox is empty, cerul e gol, la fel și eu,
nici un mesaj pe tălpile norilor care aleargă spre mine

hei! unde ești, când nu ești în noi doi?