Demult, demult,
când în piept mi-alergau herghelii, arbori, colibri și tămâie,
o țigancă mi-a ghicit in palmă;
mi-a spus c-am să trăiesc o sută doi ani,
că voi fi frumos, bun și iubit,
că voi fi numai al meu și alor mei...
dar a mințit sau mi-a citit mâna greșită.

Când lumea s-a prăbușit pentru ultima dată,
am scos o palmă și-am vrut să spun: cărările mele trebuiau să fie mai lungi și mai verzi,
trebuia să fiu al meu și alor mei,
trebuia să rulez tot drumul într-o penală și s-o fumez.
N-am spus nimic din toate astea, dar am strigat umed:
visul să-l zvârle cel care a dormit mai puțin decât a visat,
tinerețea să mi-o rupă fluturele bătrân,
votca s-o răstoarne primul trezit,
carnea să mi-o stoarcă primul înger cocoșat și bubos,
cu moartea s-arunce acela care a spus "iubesc" și a crezut ce-a spus.

Și atunci,
undeva, un pârâu n-a mai curs o oră,
o molie a împletit un sicriu de mătase,
un pod de piatră a legănat sticla, a băgat ultimul bilet și a trimis-o pe apă,
la măcelărie se tocau zâmbete de copil,
iar mamele, soțiile și prietenii iubeau și credeau.

Când lumea s-a stricat ca un ceas uitat într-un taxi,
un icnet am mai scos, doar atât,
o lacrimă am mai ascuțit, doar atât,
un vârf de cuvânt am mai spus, doar atât,
un abur vernil am mai fost, doar atât,
dădeam din el ca dintr-o aripă a voastră,
luând cu mine
toată iubirea.