Vă las! Halucinațiile voastre
par să mă cheme degeaba.
Mă strânge cămașa.
Cu mișcări încete,
îmi deschei nasturele de sus.
(Aici intervine halucinația nr. 1:
- Parcă înlături o piatră de pe inimă.
Gâtul ți se relaxează.
Pe față, aerul unui zâmbet din altă lume.
Și eu, pierdută, te-nconjor în zadar.)
Îmi deschei și al doilea nasture.
(- Desigur, veți zice, aici intervine halucinația nr. 2.
- Nțț! Nu erau prezente decât cele impare.
Nu mai intervine, de fapt, nicio halucinație.
Scenariul ăsta nou le exclude.
- Bine, dar nr. 1?
- N-ați văzut că aia spera în zadar?)
În sfârșit, îmi deschei toți nasturii.
Îmi schimb cămașa.
(Nu mai sunt halucinații,
doar halucinați.
Nr. 1, o damă bine, îmi zice:
- Parcă-i albastră cămașa.
- Scenariul, zic, exclude culoarea.)
Îmi închei nasturii, mult mai rapid,
de parcă mi-aș fi amintit de armată.
Nu mai e nicio umbră în jur,
și oricum nu contează.
Scenariul acesta vine de sus.