eram un copil care învăța litere
când mama m-a luat în brațe și mi-a spus
că un om nu este întodeauna un om

o râșniță e uneori o gură
cerul un coș iar ploaia o veveriță

apoi am uitat de mine
iar prietenii mi-au spus că în tot acest timp
m-am sprijinit de ziduri

multă vreme apoi
mi-am căutat mîinile și capul
deși mâinile și capul meu
erau altceva

parcă nici mama nu mai era mama
dar asta nu o mai cred

așa cum nu am crezut
că din senin și din dumnezeu
poate apărea el

să împuște în sus și păsările negre
să cadă jos
dintr-o copilărie blamată
în neliniștea prezenței pentru totdeauna
ca niște antiiluzii

(dulcele meu asasin, 2016)