ferestrele țin prizonieră ultima respirație a luminii lui februarie...
femeia privește pe geam și numără ghioceii răsăriți în răzoare
cum număra cândva tabletele de ciocolată ca să le- mpartă în mod egal...
îi spune pisicii că nu reumatismul o supără cel mai rău
ci necunoscuta în haine de ceară care-i adună noaptea
toate drumurile într-un ghem de spaime...
impasibilă pisica își toarce liniștea cu fire lungi dintr-o altă poveste mută...
femeia simte că în noaptea asta necunoscuta o va îmbrăca
în aceleași straie de ceară arătându-i odgoanele negurii ...
va trebui să ghicească lațul să-l înfășoare în jurul gâtului
strâns foarte strâns până când ochii îi vor ieși din orbite
rostogolindu-se în răzoarele cu ghiocei - două flori stinghere
singurele care vor continua să plângă...