îmi desfrunzește fruntea în așteptare a verde
încrâncenat se scurge ochiul în zare
a uitare a tristețe și iar a uitare
oglindește-te în mine îți zic
și uite cum a înflorit veșnicia
și cum focul se stinge
în lumânarea fără de sfârșit
cad îngerii unul câte unul
cu rana de cer desprinsă din umăr
și suflă a moarte în lujeri de crini

trăiesc numai în mine
în interior dincolo de vămi
unde tot crește lumina
mare cât o cruce
și unde gândul repetă urma
sărutului pe piatră
și pământul se luminează mirat
deodată a moarte
și umbra ta crește înaltă înaltă
și atâta țărână am strâns pe piept
de urcă iarba în somnul nopții
până la cer

- la noapte am să ies la cules de cioburi în poartă