Iar ai venit cu o trăsură de nori negri
Și te-ai oprit pe strada mea plângând într-una,
Te faci ca nu auzi când îți spun: Pleacă!
Și-ți verși amaru’-acum chemând furtuna.

Mă-ncântă plânsul tău de diamante,
Iar tropotu-ți brutal mă tot inspiră.
Dar azi cu drag te-aș alunga departe
Căci diamantele-ți în suflet mi se-nșiră.

Am obosit s-ascult cum te jelești,
Cum cu-ndârjire cerurile rupi,
Cum Soarele cu patimă gonești,
Pământul cum cu lacrimi îl astupi.

Oh Ploaie, tu, ascultă-mă odată!
Fereacă-ți norii-ntr-un castel de foc;
Acolo rând pe rând să se topească
Și lasă Luna să-mi răsară-n loc!