doctore mă doare sufletul hăcuit
în abatorul indulgenței pe care
istoria zâmbind cu subînțeles
mi-a administrat-o conștiincios
în doze mici repetate

prietenul meu adevărul
(un pacient mai vechi de-al tău)
îmi povestea bunăoară că l-a lovit parkinsonul
și de câtva timp soția lui onoarea
suferă de alzheimer

când în stomacul meu se lăfăie o gaură neagră
scurmă în mine visul cel rău
var nestins memoria îmi arde neuronii
prescrie-mi prișnițe pe insomnii
să nu mai urlu pe margine de lună
(mă vor confunda cu vreun dulău din vecini)

nopțile îmi dau seama cu adevărat
că negrul nu este culoare doar este
atât cât poate fi ceva ce nu este
dar ce să fac cu prea mult alb
când mă năpădește ostil în erupții de glaucom

pune-mă doctore la terapie intensivă
dă-mi somnifere cu pumnul
vreau să visez timpul când descoperind focul
dănțuiam goi în jurul său
pur și simplu