Atunci înainte ți-am zis:
,,Tu ești toată a mea așa
cum nu știu cum.
te învârți ca de apă ce fierbe,
și te lovești de toți pereții cerului
care se face scrum.
E violent dar și senin albastrul
dintre nori și plângător de
îngeri peste mine care fiind
apă, lumină și tăcere de iubirea ta,
mă rotunjesc."

,,Un castel sub luna plină ca decor schițat cam vag,
și eu cel cu ceața deasă,
calc pe lavă, merg pe ape numai ca să te pricep."

Nu se cădea să te lovesc cu întrebarea mea ca un topor,
dar presimțeam o lege imuabilă a firii în vălul
de nisipuri mișcător.

Timpul se nega de plictiseală și se uita în gol, pe sine:

Timpul privind la tine fix, și la mine privind cu sfârșitul,
acum mai trecând cu vederea,
aripile fâlfâitoare ale Sfântului Duh
ce ne înconjoară sferic
fără să ne cuprindă ca o sferă de spațiu
ba ca un cerc al înțelegerii. Un cerc ca un hotar,
o țară-ntreagă de rătăcit și-ascuns.
O țară-ntreagă a nehotărârii.

Mai demult, pe cand eram puternic,
am trântit spectrele soarelui batrâne
la picioarele noastre
și din iluzii am încropit un drum pe care să pășim.

călcând peste ele ca peste cioburi de sferă spartă,
ajuns la capătul golului de timp, obosit și
nemaiînțelegând,
fiind un ce lângă un ce
și între noi, simțirea.
am fost un zâmbet de pe gândul tău
îmbrățișându-mi singur lira.

Și totul a pocnit cu vaer și

când poetul își pierduse cumpătul
izbise cu lira în capul îngerului, iar eu pe lângă el,
docil, îți dădeam prin ceară
aripile cu pene fluturătoare, te pregăteam pentru
un drum cu mult mai vast, pe care n-am apucat să zburăm
pentru că devenisem însuși zborul gândului său.