Prin celestu-i vijelie...
vijelește un Vijel.
Curăția nu se află în ce curăță.
Haosul se joacă.
Dintr-o parte se arată,
într-un puf de nor călcat,
un chip de raze ocolit,
înnegrit de lucire.
Se lucește în vedere,
se ascute în tăcere.
Se tăcește... și de stele.

Este greu să fii chip și să fii nevăzut.
Pentru ce ești chip?
Te chipești singur?
Nu se poate! Pasărea unde-i?
Fulgerele se reped.
Tunetul le oprește repede.
Fulgii dau să cadă...
Trăsnetul se topește
și se răcește...
Se răcorește...
Racul le zâmbește!
Fecioara le plânge...
Au cercetat chipul, pe care nu l-a văzut nimeni.
S-au... nimenit!
Din a părților cutremurare, nu se vede mai nimic.
Curios...

Încruntarea chipului se încruntă cu încruntarea ei.
Fața feței se pierde în altă față,
ochii se arunca în păianjen.
Nasul devine ficat blestemat!
Gura îi se despică,
iar din bărbie îi curge existența.
Se curge...
Se curge până se băltește.
Ajuns din haos, curăția în mizerie,
se adaugă până se renaște
în și mai multă scârbă
sau în și mai multă puritate.

Vaca trăiește!
Din ce?
Din trăsnet!
Din fulger!
Din... tunet!
Din din!
Se dinuiește...

Sfera de pământuri și de mare
se rostogolește de laba unei pisici jucăușe.
A trăit trei vieți,
mai are trei,
și din milă, alte trei...
Se culcă și adoarme în toate,
Motanul o privește cu gând gândit necurat,
dar adoarme și el, tot timpul.
Pe mustățile făptașei pisici
se plimbă alte picături.
Ea suflă peste ghem,
Îl strânge la piept,
Îl încălzește,
Îl fierbințește.
Se desface în căldură.
Pentru ghem este desființă,
pentru ochii ascuțiți, joacă,
pentru necuvântători, înțeles mare!
Se strânge de răcoare,
din nou, peste o sferă,
dar nu aceeași!
Prima e la bătrâna doamnă, ce-l mai leagă încă o dată.
Nu are decât două. Le aruncă pe-amândouă.
În ochii ei obosiți se regăsește același chip din haos,
demult pierdut, se tot naște aici.

Pletele-i sunt desprinse,
dezlegate,
neblestemate,
binecuvântate
de ochi închiși, ce se privesc...
Mare-i norul omenesc!

În umoarea, ce se plimbă,
stă un cer, ce se haosează.
Se haosează, da!
Pentru că nu are ce face.
Se simte singur...
Singurătatea asta...
Se singurătăcește.
Păcat de vedere...
de atâtea lumini, abia mai poate... trăi!

Linii îndoite într-un semn de întrebare,
care a murit,
acoperă gura -
chipului din neființă.

Când ochii sunt puși în ghiveci,
nu răsare nimic din pământ,
nu se vede.
Bătrâna ajunge tot pe mâna pisicii...
Fecioara... înca plânge.
Pasărea încă nu a venit...
Chipul... iarăși s-a ivit!
Iar pisica...
s-a trezit...