E-o dimineață ca oricare alta:
același soare buimac printre nori,
aceeași inimă care nu se frânge,
nu se pierde, nu se spânzură în artere
precum o femeie pisicoasă de gâtul unui bărbat.

E calm,
de se aud rădăcinile cum cresc spre adâncuri,
pietrele, cum se sparg în geamul realului,
de unde răzbat chemări siropoase,
pe unde se văd artificii și coarne de melc.

Numai tu, rămasă-n cochilie să-ți ajungă somnul,
visezi un exil interior în care diminețile
nu mai seamănă una cu alta:
fiecare răsărit e-o altă minune,
atărnată de gât ca un trofeu câștigat la tombola iluziilor.

Atunci vine un trandafir. Te-nțeapă și-ți spune:
„Naște-mă, frumusețe, în ochii tăi!
Roșul meu este sângele tău
pe care-l sorb, picătură cu picătură,
de dincolo de-nțepătură.”

Te ridici. Trandafirul din obraz îți prelungește visul.
Sângele nu-i un păcat,
doar nodurile care-i încetinesc, samavolnice, curgerea.
Diminețile seamănă una cu alta,
sângele respiră o altă lume.

N-ai teamă!
Sfârșitul n-aduce cu el peceți pentru glorii.
Totul rămâne deschis,
ca o liniște în care s-a concentrat veșnicia.
O carte din care nu lipsesc
paginile esențiale.
Pelicule de real în care s-a topit înțelesul
plutesc pe o mare ascunsă vederii.
Flux și reflux.
Ca o înviere.