unei poetese irascibile
zisă și Raisa de pe Strei


Poeta de pe Strei, vai, mă desfide,
Săgeți aprinse-n inimă-mi aruncă
Pentru că n-am iubit-o mai cuminte
Și nici nu i-am îndeplinit poruncă,

Dorința de-a rămâne bardul suav,
Atletul rimei pururi lăcrimate!
Cum aș putea, din ultimul gângav
Să redevin mult veneratul fante?

Îți jur, nu te-am dorit căzută langă,
Afară, pe un prag cu ochii-n soare,
Deschisă-nchisă ori făcută mangă…
Doar te-adoram cu vie nesperare!

Șerbet și-alte dulcegării – o sută –
Am să-ți aduc de mâine negreșit,
Căci, Doamne, nu te vreau o tută.
Mă iartă deci, Raisă, ți-am greșit!

Ca ieri, parcă, te luam fecioară,
Erai cam nu știu cum și nu știu ce.
Acum cu merele pitite, bunăoară,
Îmi ești poeta cea mai coaptă, bre!

Mai vreau ca-n cel din urmă ceas
Tu să pricepi nefericirea mea!
Că te-am iubit cu totul și-n extaz
Virtuala mea nevastă-mielușea!