Până la el eu eram un șirag de perle albe
și perle negre așezate succesiv
una alba una neagră una alba una neagră
un joc de echilibru yin-yang
de moderație și de dorită înțelepciune
râdeam și plângeam după cum veneau la rând perlele
poate totuși că râdeam mai mult
pentru că ața era optimistă convinsă
Până la el viața mea de dragoste a fost iluzie
și multă, foarte multă, creativitate din partea mea
crezusem fals că fusesem iubită și am iubit
reușisem să impresionez și să las în urma mea amintiri
care înșelau, care păstrau vie iluzia iubirii
nu doar pentru și despre mine
Și așa în jocul meu de iluzii hand-made, originale
sau chiar, unele, contrafăcute,
de câte ori îmi puneam capul să văd ce vreau să văd
bilele astea vibrau tare, vibrau puternic,
uneori scoteau și un sunet ca un vuiet
rotund, monoton și totuși alternând,
astfel că puteam pleca apoi râzând iarăși
Până la el ...
într-o zi mi-a prins timpul și m-a ținut de vorbă
despre banalități și tot felul de tâmpenii
am vrut să îl sperii, să îl alung cu șmecheria mea
și pe când să fi reușit mi-a zâmbit
și mi-a spus că ziua e lungă și dacă tot e să se sperie
i-ar plăcea să fie pe seară, astfel că ziua e lungă
De la el dragostea oferită mie a devenit demonstrativă
iar a mea pentru el contemplativă
mi-a cerut doar să îl las să îmi arate
să mă las iubită fără să fac nimic
fără tremurul și frica mea, fără plans și durere,
mi-a cerut să învăț să primesc și să mă bucur
atât
De la el m-am văzut pe mine
șiragul s-a îmbrăcat cu o transparență
în care albul a devenit lumină
negru s-a transformat într-un albastru închis
ca cerul unei nopți de vară
iar eu ... eu, acel șirag, arătam ca o electricitate
în diferite intensități la adăpostul unui acoperământ invizibil