Când puritatea unor clipe ne domină,
vibrațiile intens nuanțate ale sufletului
îmbogățesc registrul amintirii…

Dragul meu tată – primul om care m-a învățat tăcerea!
Mă lua la pescuit, îmi aranja un scaun din piatră,
îmi punea o pălărioară în cap,
și-n timp ce își pregătea lanseta de formă conică
și-mi explica părțile componente, caracteristicile,
eu priveam prea puțin interesată.
Aveam visele mele!
Mai apoi, tata, mă invita la tăcere:
„Peștii iubesc doar cântul apei”, îmi spunea,
așa încât, aveam libertatea de a visa…
Până spre seară stăteam cu fața sprijinită-n pumni,
tresărind doar la clipocitul apei,
privindu-i undele din mijlocul cărora
se înălța firul întins al undiței
ce ridica câte un pește cu solzi strălucitori,
pe care tata îl elibera…
Îmi dădea câte o pauză,înghițeam câte ceva
de-ale mâncării
și-alergam bucuroasă de-a lungul malului apei,
strângând cele mai frumoase pietre.
Când umbre hașurau discret pământul,
pregătind cu grijă farmecul de mai târziu al nopții,
tata-și rânduia comoara:
„Acum poți să vorbești!” îmi spunea.
În drum spre casă căram comoara grea a pietrelor,
tata pe cea a peștilor și ustensilelor.
Râsetele noastre sunau ca o muzică-n văzduh.
Întunericul ne-nvăluia discret,
tata îmi asculta pățaniile altor zile,
spuse cu sinceritatea copilului care eram,
și nu scăpa să mă dojenească…
„Vezi… peștii se prind cu undița,
oamenii cu vorba”,
mă-nvăța tata glumind, spusele lui Will.